Arhiva - Februarie 2008

Mereu eu... (II)

(continuare)

Desi este posibil sa te fi pierdut pentru totdeauna, stiu ca trebuie sa fac un efort ca sa straiesc toate darurile pe care Dumnezeu mi le-a dat azi... Darul nu poate fi economisit, nu exista o banca unde sa il depun ca sa il utilizez din nou cand o sa fiu impacata cu mine insami... Daca nu voi culege roadele acestor daruri le voi pierde iremediabil. Cu totii stim ca suntem doar artistii vietii. Intr-o zi avem dalta pentru sculptura, intr-alta zi avem pensule si culori pentru un tablou, sau hartie si stilou ca sa scriem. Insa niciodata nu vom reusi sa folosim daltele pentru panza sau pensulele pentru sculpturi... Cu toate acestea stiu ca trebuie sa accept situatia, desi mi se pare un blestem ca mereu mi se intampla numai mie sa pierd. Stiu ca trebuie sa ies din durerea mea si sa imi duc visele la bun sfarsit. Stiu ca atunci cand simt ca obiectivele propuse sunt indepartate si drumul pana la realizarea lor e greu. Imi aduc aminte ca picatura strapunge piatra nu prin putere ci prin constanta!

Poate este o aberatie sa spun "ca te-am pierdut" intruncat nu te-am avut niciodata, si mai ales, nimeni nu pierde pe nimeni, fiindca nimeni nu poseda pe nimeni. In dragoste nimeni nu poate leza pe nimeni, fiecare este raspunzator pe ceea ce simte si nu putem da vina pe celalalt!

Cu toate acestea, as vrea sa plec undeva intr-o lume pustie unde sa nu existe iubire, sa nu existe ura, sa nu existe suferinta, sa nu existe fericire, sa nu existe suflet, ci doar un univers in care sa imi oferi toate acestea... numai tu! Poate ca ochii mei nu au luminat indeajuns zarea ta, poate ca zambetul meu senin nu a inseninat indeajuns fata ta, poate ca am fost doar un strop din roua diminetii care a cazut in fantana vietii tale. Poate ca am fost doar o stea in inaltul cerului inimii tale, insa pentru care ai ajuns sa insemni ceva, dar care pe langa faptul ca am invat sa simt ceva pentru tine, am invat sa traisc fara tine. Langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii. Fericirea nu inseamna a avea cei mai bun din tot ceea ce este frumos ci a avea putin din ceea ce iti place. In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseza mai mult decat se traieste. As vrea sa iti inchin tie viata mea pentru a-ti multumi pentru frumosul pe care mi l-ai aratat doar in trei zile, ti-as oferi ingerul meu pazitor ca sa fii de doua ori mai in siguranta, ti-as oferi tie zambetul meu ca sa fii de doua ori mai fericit, ti-as oferi tie gura mea ca atunci cand nu sunt cu tine sa te poata saruta, ti-as oferi trupul meu ca sa ai in bratele cui sta,ti-as oferi dragoastea mea si gandul meu, daca as sti ca intr-o zi vei stii sa le folosesti si te-ar ajuta cu ceva... Si nu s-ar pierde dragotea undeva in infinit printre rautati si egoisme.

Suntem niste creaturi interesante ca oameni, incapabile de a nu judeca, de a face angajamente, de a uita prejudecatile, de a fi cinstiti, de a accepta ceea ce intr-adevar IUBIM...

Mereu eu... (I)

(Articol scris de o prietena)

Cu riscul sa fiu o "romantica incurabila" sau oricum altfel catalogata, nu mai conteaza, ca de obicei toti avem o eticheta deja pusa... Traim in trecut, calcand mereu pe urmele cand eram sau nu perche. Cautam raspunsuri si rezolvari doar pentru ieri... ne topim timpul si bucuria in focul neputintei de a schimba acum ce a fost atunci… ramanem vesnic prizoneri intre "ieri" si "azi"... Dar maine? Pasim in fiecare seara prin somn spre un "maine"... un "maine" care doare si sperie, un "maine" ursuz si tot mai obositor de asteptare...

Acum catva timp, credeam eu ca ma simt ok... ca viata mea este frumoasa asa cum este ea... si ma incapatanam sa ramana la fel, desi stiam ca asta inseamna sa refuz evolutia, imbratisand in schimb regresia, involutia si avand un comportament pueril si infantil... insa mi-am dat seama odata ce te-am cunoscut pe tine, ca e timpul sa inchei niste capitole din viata mea, sa inchid niste usi... pentru a putea continua... Acum incerc sa imi redobandesc viata, sa refuz sa ii las pe altii sa mi-o mai traiasca. Invat pas cu pas ce inseamna sa visezi, sa uiti de limite si limitari. In clipa aceasta nu stiu exact ce vreau si desi sentimentul in sine sporeste si mai tare nesiguranta, realizez ca acum este timpul schimbarilor paradigmatice, tu mi-ai dat acest curaj. Am doua ancore in momentul de fata, pe une este scris "dream" si ma ajuta sa visez, sa distrug limitele si determinarile, sa refuz consecintele ipotetice. Pe cea de-a doua nu sta scris nimic. Aceasta imi reaminteste ca este mai important sa ma gandesc la propriile mele indeterminari, la potential, la prezent, la viata! Nu stiu ce alegeri voi face, insa stiu ca am o multime de posibilitati pe care mi le-am tot refuzat. Astazi am trait si maine am din nou sansa de a o face...

Daca in prima faza m-a atras aspectul fizic placut, sau conversatia "inspirata", apoi am "gustat" cateva picaturi din tine... am analizat "aroma", mi-am ascultat intuitia... te-am simtit. Am incercat sa fiu atenta la atitudinea ta, la reactiile tale. Am incercat sa fiu mai rafinata in observatii pentru a trece de superficial. Nu am reusit prea multe, e adevarat... pentru ca tu ai plecat, lasandu-ma singura cu visele, sperantele si gandurile mele... Nu stiu daca vreodata iti vor pasa de ele, insa eu stiu ca de data asta am ales pentru mine, am ales pentru sulfetul meu pereche, si nu pentru societate in general, cum s-a intamplat de cele mai multe ori pana acum!

Femeia si barbatul pe langa faptul ca din start sunt doua personalitati diferite, sunt pusi si in fata diferntelor date de valori, principii specifice speciei careia apartin. De aceea nu stiu cum vei interpreta ceea ce scriu acum… si oricat am polemiza pe ideea asta nu suntem egali, nu suntem la fel, nu simtim la fel, nu gandim la fel... Sper numai sa nu crezi ca sunt doar vorbe... Acum scriu doar ceea ce simt. O multitudine de calitati m-au atras la tine, si poate ca nu voi mai avea niciodata sansa sa ti le spun de aceea vreau sa iti zic acum ca simtul dezvoltat al umorului pe care il ai, rabdarea de care mi-ai dat dovada, tandretea si ambitia ta, sunt cateva din ceea ce ma facea sa simt ca tu poti completa personalitatea mea.

(Continuarea maine)

Ghem de blana















Chicane, Bucuresti, 1 Martie


The Mission prezinta pentru prima oara in Romania Chicane!

Dupa ce tocmai a sarbatorit sapte ani de existenta in luna decembrie a anului trecut, The Mission a considerat ca este momentul pentru un pas inainte. Incepand cu 1 martie si concertul Chicane, The Mission si-a propus sa insiste mai mult pe ideea de live. Muzica trece printr-o continua metamorfozare clipa da clipa, DJii nu mai sunt simpli DJ iar mixurile lor au trecut de mult de granita DJingului in sfera live act-urilor, a spectacolelor de sunete, visual arts si lumini.

Primul eveniment de acest gen va avea pe scena artisti ca Chicane (live), Jeff Mills, M.A.N.D.Y. si Monochrome (live).

Pret/ bilet

35 ron in perioada 21 ianuarie – 29 februarie 2008
50 ron la intrare in seara evenimentului
105 ron bilete VIP ( acces parcare, intrare separata, acces bar VIP)

Accesul persoanelor sub 18 ani strict interzis!

Pentru detalii si bilete -> www.bilete.ro

Mi-e scârbă


Mi-e scârbă de ţara în care trăiesc. Parcă totul merge din ce în ce mai prost.

Eram acum câteva zile prin oraş. Mă duceam să îmi cumpăr ceva de mancare şi lângă magazin era o femeie bătrână. Cerşea... Şi se vedea pe faţa ei cât de ruşine îi era de ceea ce face, dar mai mult decât atât, se vedea cât suferă. Şi nimeni nu îi acorda nici o atenţie, parcă era invizibilă.

Acum ceva mai mult timp, în altă zonă a oraşului, vroiam să scot nişte bani din bancomat. Lângă bancomat stătea o bătrânică. Era urât tare afară, ploua parcă. Sau plouase şi acum era frig şi ud. Cerşea şi ea. Plângea şi spunea ceva de o operaţie. Nu am înţeles prea bine pentru că plângea. Mi se rupea inima când o vedeam. Îmi venea sa plâng şi eu lângă ea. M-am dus la bancomat să scot bani. Am vrut să-i dau 500.000. Tocmai atunci s-a întâmplat să nu am bani pe card. Nu aveam decât bani de transport la mine şi i-am dat doar 30.000 lei. Aceeaşi indiferenţă din partea trecătorilor însă.

De obicei nu prea bag nici eu în seamă cerşetorii, dar nu pot să trec chiar aşa pe lângă un bătrân. Cei tineri nu mă mai impresionează. Am dat unui copil odată nişte bani să-şi cumpere de mâncare. Aşa a spus, că îi e foame. A intrat în alimentară, a ieşit după 5 secunde, a început să râdă la noi şi a fugit. Sau alţii care stau şi cerşesc cu ţigara în gură şi spun că le e foame.

Cum se poate ca după o viaţă de muncă să ajungi să cerşeşti pe stradă? Păi dacă pensiile sunt o bătaie de joc...

Cum se poate ca guvernul să organizeze în Italia o bursă a locurilor de muncă pentru ca românii de acolo să se întoarcă acasă? Avem în ţară mii de şomeri, de oameni fără un loc de muncă, studenţi care au terminat o facultate şi pe care nu îi angajează nimeni, şi guvernanţii vor să îi aducă pe românii de-acolo înapoi. Şi salariile oferite pentru ei erau între 400 şi 1500 de Euro. WTF? Sunt oameni care pentru 400 de Euro ar munci şi 16 ore pe zi doar pentru a avea ce da la copii să mănânce. Îi chemăm pe ăia înapoi, care ei acolo oricum câştigă mai bine decât aici, şi îi lăsăm pe "proştii" din ţară să moară de foame.

Cine sunt cei din Italia? Cei care fură, tâlhăresc sau cei care muncesc în construcţii pentru că nu le cere nimeni carte (diplomă) pentru asta.

Nu avem destui nebuni în ţară, hai să îi aducem înapoi şi pe cei plecaţi.

Închisorile sunt pline. De ce? Pentru că sunt condiţii mult prea bune. Au televizor, mâncare bună, săli de recreere, tot ce vor.

Dacă cineva se îmbolnăveşte, ce face? În spitale e mai rău decât la puşcărie. Mâncarea e doar de formă, că oricum nu mănâncă decât cei care nu au de ales. Saloanele sunt infecte, pline de gândaci şi mucegai. Nu mai ştiu în ce spital au fost găsiţi şi şobolani. WC-urile arată mai prost decât cele publice. Dacă nu plăteşti pe cine trebuie ai şanse mari să nu te bage nimeni în seamă.

Şi mai sunt atât de multe de de zis... dar nu mai pot. Deja am obosit. Şi mi-e atât de ciudă că nu pot face nimic... Degeaba îi înjură Mircea Badea pe politicieni cu fiecare ocazie pe care o are. Îl vede o ţară întreagă şi tot degeaba. Nu se schimbă nimic.

Nu-i aşa că ne merităm soarta? Off... ce ţară de căcat avem.